Viata e grea… In comparatie cu ce? Vorbind la modul general, fara a indrepta degete aratatoare catre persoane, comparativ cu cat oferi, ce pretentii ai de la viata? Cat meriti si cat primesti fara sa ridici un deget?

Exista solutii? Intotdeauna. Le vezi? Uneori. Le aplici? Rareori. Functineaza? Aproape niciodata. Esti multumit? Deloc. Faci ceva in privinta asta? Ce sa fac? Pai exista solutii? Intotdeauna. Si le vezi? Uneori…

Articolul s-a incheiat cu 3 puncte de suspensie, urmeaza ultimele mele 3 puncte de vedere pe blogul asta.

1. Viata e grea, dar nu asa grea cum meritam noi. Daca ar fi sa primim o rasplata pentru cat oferim, viata ar fi un iad.

2. Speranta moarte penultima, iubirea moare cu mult dupa.

3.  Viata bate filmul. Viata bate oameni. Viata bate mingea la 12 noaptea pe terenul inimii tale. Viata bate la usa in gluma si fuge ascunzandu-se in tufis.  Viata bate-n lemn cand aude de tine. Viata bate câmpii. Rau de tot.

Nu mai este ce a fost, oamenii din jurul meu nu sunt cum au fost. Mi-am pus sufletul pe tavă şi am ascultat mereu sfaturile şi opiniile celor din jur şi asta i-a determinat să mă comande. Am ajuns la 26 de ani şi pot să spun cu mare ruşine că nu sunt lăsată să fac aproape nimic. Vorba iubitului meu: alţii la vârsta asta sunt şi căsătoriţi şi au şi copii şi mie mi se impune să fac anumite lucruri. Vina este tot a mea, proastă am fost tot eu pentru că, aşa cum am mai spus, nu am rupt cordonul ombilical la timp. Acum sufăr cu vârf şi îndesat şi nu pot face pe nimeni să vadă şi versiunea mea, să încerce măcar să înţeleagă. Ştiu că şi eu am făcut greşeli, lucruri pe care poate nu ar fi trebuit să le fac, situaţii pe care nu trebuia să le “abordez” aşa cum am făcut-o, dar aşa mi s-a părut mie mai bine în acel moment, aşa am simţit eu că trebuie să fac şi aşa am făcut. Nu e ca şi cum aş putea da timpul înapoi să schimb ceva. Pot să-mi schimb viitorul, pot să iau atitudine, pot să lupt aşa cum am făcut până acum şi asta o să fac. Nimic nu mă mai poate întoarce din drum. Am luptat prea mult şi mi-am dorit mult prea mult ca să ajung aici şi să renunţ când sunt la 1 mm de a-mi îndeplini visul.

Nu mi-am dorit niciodată să rănesc persoane în drumul ales de mine, mai ales pe mama, dar va fi necesar pentru ca eu sa fiu fericită.

Am avut o perioadă grea, încă avem şi partea mai proastă este că pare să nu se mai termine. Chiar dacă mai e puţin, mie personal, mi se pare că mai este îngrozitor de mult.

Săptămâna trecută am avut nişte zile foarte grele, mai ales la muncă. Săptămâna asta am zile grele acasă. Încerc să mă detaşez şi să fac să-mi pese cât mai puţin, dar nu-mi iese…nu am învât încă, treaba cu “miserupismul” şi dacă nu ştiu cum se aplică acum, când am cea mai mare nevoie, nici nu mai e cazul să-mi bat capul pentru viitor.

Mi-ar plăcea să fiu înţeleasă, mi-ar plăcea ca oamenii din jurul meu să încerce să vadă lucrurile şi din punctul meu de vedere, dar aparent, nu se poate şi să mor dacă înţeleg de ce nu se poate. Probabil că sunt eu mai proastă sau probabil că sunt exagerată, dar consider că toţi avem un punct de vedere pe care ni-l putem expune, fără a încerca să-l impunem cuiva.

Faptul că îmi doresc ceva şi fac ceva în privinţa asta, faptul că ceea ce îmi doresc eu nu corespunde cu dorinţele altora pentru mine nu inseamnă că trebuie să renunţ eu. Nu văd de ce, pentru a fi bine, trebuie să fac ca alţii şi nu ca mine. Am demonstrat de atâtea ori că eu am avut dreptate şi restul nu, dar nu mai vede nimeni asta.

Aş vrea să spun multe, dar cred că sunt lucruri mult prea personale ca să le expun aici…Nu e vorba de faptul că mă plâng, alţii o duc de mii de ori mai rău decât mine, din toate punctele de vedere, dar nu văd de ce, când vine vorba de familie, toţi fac aceleaşi greşeli. Bunica mea a procedat greşit cu mama mea, iar mama mea, care nu a fost niciodată de acord cu bunica, face aceleaşi greşeli cu mine.

Cum poţi renunţa la copilul tău? Cum îi poţi spune “nu mai eşti a mea dacă faci ca tine şi nu ca mine”? Cum poţi să-ţi insulţi copilul? Cum poţi să insulţi un om în aşa hal? Nu sunt nici curvă, nici bătută în cap, nici ciungă, nici leproasă, nici nesimţită…Că am piticii mei pe creier…nu contest asta, cu toţii îi avem…dar de aici până la insulte şi renegării e cale lungă…

Aş vrea să pot găsi o cale de mijloc, aş vrea să pot face ceva ca să împac şi capra şi varza, aş vrea să fie bine pentru toată lumea, dar îmi este imposibil să fac asta. Până acum am făcut eforturi supraomeneşti şi am lăsat capul în jos de fiecare dată şi acum că am vorbit şi eu se comportă toţi cu mine de parcă se întreabă de ce am deschis gura. Nu vorbesc prostii şi, deşi fac greşeli ca tot omul, nu consider că fac una acum. De ce nu pot cu toţii să accepte asta? De ce trebuie să stau cu morcovul în fund şi cu stresul în vene? De ce nu pot respira? De ce simt că mă lupt cu morile de vânt? De ce îmi pasă atât de mult? Cum naiba am ajuns aşa? Când? Mă uit în jurul meu şi văd atâţia oameni nesimţiţi şi nepăsători încât nu pot să înţeleg cum nu am luat şi eu măcar 1% din aceste calităţi. Da, da…în ziua de azi atea sunt calităţi, nu defecte. În lumea în care trăim, dacă nu eşti măcar puţin nesimţit, nu ai făcut nimic, mori cu zile, încet, dar sigur.

E greu să ţii piept greutăţilor vieţii, e şi mai greu atunci când nu primeşti ajutor din partea nimănui şi e aproape impoibil atunci când toţi sunt împotriva ta.

Îmi bag picioarele în ea de viaţă şi de familie destrămată ce am…Mi se dau lecţii de viaţă de la oameni care au făcut numai greşeli şi care nu sunt în stare să recunoască cât de ipocriţi sunt. Nu are rost să mai vorbesc despre asta pentru că m-aş repeta şi sincer, am obosit să mă mai repet…nu ajută cu absolut nimic, nu mă fac mai bine înţeleasă…

Filed under: Personale ]]> http://amatarasu.wordpress.com/2011/12/20/probleme-4/feed/ 2 yuri http://amatarasu.wordpress.com/2011/12/12/mi-e-scarba/ http://amatarasu.wordpress.com/2011/12/12/mi-e-scarba/#comments Mon, 12 Dec 2011 20:21:06 +0000 yuri http://amatarasu.wordpress.com/?p=5023 ]]> Mi-e scârbă de toată situaţia asta şi de gândurile mele. Mi-e scârbă de oamenii din jur, de cei care nu ştiu să se poarte, care nu au nici cel mai mic bun simţ.

Mi-e scârbă să mai îmi fac planuri după alţii şi să nu mă pot bucura nici de cea mai mică rază de soare care apare pe strada mea. Mi-e scârbă să mai îmi pese atât şi să-mi mai fac atâtea griji pentru puţinii oameni din viaţa mea care sunt mereu de-a curmezişul la tot ce zic şi ce fac. Nu pot să-şi spună părerea şi să se limiteze la atât? Este necesar să facă crize de nervi şi să-şi schimbe comportamentul într-un asemenea hal? Mă întreb, ce speră să rezolve? Au impresia că pot face presiuni prin “dacă nu faci ca mine mă supăr pe tine şi mă comport urât şi pe deasupra nici nu mai vorbesc cu tine!”

Mi-e scârbă să mi se impună ce să fac şi să mi se spună “să fi cuminte pe unde te duci!”. Asta vrea să fie o glumă? A uitat toată lumea câţi ani am? Nu, vina este a mea, trebuia să rup cordonul ombilical cu mult timp în urmă…nu am făcut-o şi acum suport consecinţele. Idioată eu!

Mi-e scârbă să mai sufăr, mi-e scârbă să-mi mai fac griji, mi-e scârbă să mă gândesc mai întâi la sentimentele celorlalţi şi apoi la ale mele.

Ştiu că poate ce spun acum sună egoist, dar de când mă ştiu, numai asta fac…mereu mă gândesc la alţii mai întâi şi abia apoi la mine. Şi mereu mă gândesc să nu rănesc pe cineva în drumul meu spre fericire, să nu supăr, să nu fac pe careva să sufere, să nu enervez pe cineva, să încerc să evit un scandal, să caut nopţi la rând soluţii şi moduri de a spune ceva, cuiva…Mi-e scârbă să mai gândesc atât de mult şi atât de intens.

Mi-e scârbă de tot ce e rău şi urât în viaţa mea în acest moment…Mi-e scârbă de faptul că nu este odată şi la mine bine, că soarele nu iese pe strada mea decât timit şi foarte rar…

Ştiu că o să fie bine, ştiu că o să mă liniştesc şi că o să fie fericită, dar nu pot să nu mă întreb “CÂND?”. Timpul pare să nu mai treacă şi totuşi zboară de nici nu apuc să-mi dau seama când e luni şi când e duminică.

Mă distruge psihic situaţia în care mă aflu şi persoanele care nu pot fi alături de mine nici măcar aparent. Am ajuns să mă stresez non-stop şi să fiu mai irascibilă ca niciodată. Stările mele alternează între nervi, supărare, tristeţe, disperare, aproape niciodată mai bine.

Weekendul ăsta se pare că a apărut prima rază de speranţă cum că în scurt timp va fi bine şi la mine, dar asta nu înseamnă că nu sunt încă sub presiune. În continuare, după cum spuneam, nu mă pot bucura de lucrurile bune din viaţa mea….le văd, le conştientizez şi îmi este aproape imposibil să mă bucur…

Aş avea atâtea de povestit, sunt atât de multe lucruri pe care mi-aş dori să le împărtăşesc cu anumite persoane şi acele persoane nu vor să mă asculte…De ce? Cu ce am greşit atât de rău încă nici în ochii mei nu se mai pot uita? Trebuie să fac ca alţii ca să pot fi acceptată? De ce nu pot să fac ca mine? De ce nu poate accepta nimeni faptul că şi eu pot gândi şi pot lua decizii? Chiar dacă ar fi o decizie sau o alegere proastă nu ar fi normal să mă lase să merg după ea, pe drumul pe care l-am ales eu? Nu e firesc să facem ce credem noi că e mai bine pentru noi?

Cu toţii avem dreptul la o opinie şi mereu am fost dispusă să ascult părerile şi sfaturile celor din jur, dar în momentul în care făceam ca mine şi nu ca alţii, atunci intervenea problema…

Ideea e că nu-mi pasă ce zice lumea, ideea e că printre persoanele astea e una care înseamnă mult pentru mine şi care nu vrea sp cedeze sub nicio formă…parcă face la ambiţie. Nu o să mă înţeleg niciodată cu ea şi asta mă doare…

Simt prea multă presiune, simt cum lumea e nemulţumită de mine şi cum îmi cere cu totul altceva decât îmi doresc eu…simt că am obosit şi că deşi mai am atât de puţin până în punctul în care o să mi se îndeplinească şi mie visul, pare să mai fie atât de mult…

Speram ca acest articol să mă ajute să mă descarc măcar puţin…de obicei ajută, dar acum nu mi-a folosit la nimic…Mă simt la fel…acum îmi vine să plâng…

Oricat de mult ai rasfira degetele, mainile tale vor fi mult prea mici pentru a prinde durerea pe care vrei sa o vindeci. Am incercat si eu, la randul meu. Am sa-i spun “nu tine nasul atat de sus, stiu si eu smecheria asta ca am facut-o de o mie de ori pana acum.  Tu doar adulmeci fumul sa mergi pe urma dârei ce duce spre o casa in flacari, ca sa gasesti baiatul care a pierdut totul in incendiu si sa vezi daca-l poti salva. Mai bine incerci sa gasesti baiatul care a pus focul si incerci sa-l schimbi.” Dar ea oricum va face asta, asa ca voi tine sub lacat o rezerva considerabila de ciocolata si o pereche de cizme de ploaie, pentru ca nu exista inima franta care sa nu poate fi reparata cu ciocolata. Bine, exista cateva dureri pentru femei pe care ciocolata nu le poate repara, dar de aceea am pregatit si cizmele de ploaie. Ploaia spala tot, daca ii dai voie.

“Nu e nimic mai frumos decat marea ce nu inceteaza sa mai sarute tarmul, desi de fiecare data e respinsa si trimisa inapoi in larg. Indiferent cate bombe explodeaza in jurul tau, asigura-te ca mintea ti se opreste asupra acestui loc ciudat numit VIATA. Da, stiu, pe o scara de la 1 la prea increzator, sunt foarte naiv, dar vreau sa stii ca aceasta lume este din zahar. Se poate narui foarte usor, dar profita si scoate varful limbii sa o gusti. Tine minte ca mama ta e o ingrijorata incurabila, tatal tau un razboinic, iar tu, fetita cu maini mici si ochi mari  care niciodata nu inceteaza sa spere la mai mult. Noi o sa avem grija sa constientizezi greselile pe care urmeaza sa le faci in viata, chiar daca le vei comite oricum. Te vom invata sa  iei decizii pe baza de comparatii, sa nu te incanti, sa nu te sperii, te vom invata sa fi sigura pe tine.  Cand iti inmaneaza cineva probleme, cand iti baga un plic cu dusmanie sub usa, sau cand iti ofera prin supermarket mostre de cinism si infrangeri, spune-le ca ar trebui sa il intalneasca pe tatal tau.”

Te iubesc pentru că ştii să ierţi şi pentru că ştii să lupţi. Te iubesc pentru că esti dispus să faci orice pentru mine. Te iubesc pentru tot ceea ce faci şi tot ceea ce eşti.

Te iubesc când zâmbeşti şi când te uiţi cu ochii ăia mari şi frumoşi la mine. Te iubesc când te alinţi şi când vrei să-ţi fac pe spate. Te iubesc când mă mângâi şi mă pupi, te iubesc atunci când trag cu orele de tine să te duci la duş. Te iubesc când te trimit la piaţă după ulei şi tu te întorci şi cu o ciocolată. Te iubesc când îmi faci negresă şi încerci să mă înveţi şi pe mine să-ţi fac…încă speri ca într-o zi să te aştept cu negresa surpriză acasă ) Te iubesc când îmi faci masaj în “talpe” şi pe spate. Te iubesc când mă laşi să stau 2 minute. Te iubesc când râzi de mine cu superstiţiile mele. Te iubesc când faci “ptiu, ptiu, ptiu”.

Te iubesc tot timpul, aşa cum o voi face toată viaţă. Te iubesc aşa cum ştiu eu mai bine. Te iubesc cu toată fiinţa mea până la cer şi înapoi de o infinitate de ori +2.

Premiu: O guma in forma de tigara.

Nu a ghicit nimeni, asa ca o sa mananc guma singur.

Raspunsul era:

Puterea ta, pasiunea ta, perseverenta ta, zambetul tau. Incerci cu cele mai bune intentii, gandindu-te cum o sa-i afecteze pe ceilalti. Incerci sa scoti ce e mai bun din orice situatie, aperi ceea ce crezi tu a fi adevarul. Asculti, stiind ca e necesar, incerci sa-ti organizezi cat mai bine viata, desi lucrurile par sa se prabuseasca in jurul tau. Incerci sa iti depasesti nesiguranta, dar te temi ca nu e destul. Incerci sa nu gandesti lucruri rele despre altii, dar te trezesti ca exact asta faci. Incerci sa te destainui, dar nu gasesti cuvintele potrivite. Incerci sa ii faci pe altii sa zambeasca, dar te temi sa nu fi inteleasa gresit.

Chiar daca putini te inteleg, sa stii ca e cineva care observa tot ce faci, desi nu-ti spune de fiecare data.

Te iubesc pentru cum ma faci sa ma simt, nu pentru ceea ce esti. Te iubesc pentru ca nu-mi dai de ales, pentru ca ma faci sa-mi doresc atat de multe lucruri, pentru ca …pentru ca vreau, pentru ca pot, pentru ca trebuie, pentru ca sunt egoist si aleg ce e mai bun pentru mine.

Adevarul e ca…imi place sa te iubesc, gâzã.

Da, minunată! ))

Ştii că pentru mine o să fi cea mai frumoasă întotdeauna, nu?

Chiar?

Nu, fac mişto, o să te urâţeşti.

Cu siguranţă!

O să fi baba mea?

Sper să ajung la bătrâneţe.

Ajungi. Sper să ajung şi eu cu tine.

De ce doar speri?

Că speranţa de viaţă a celor care iubesc mult, aşa ca mine, e mică.

Cum adică?

Adică dau tot ce am şi îmbătrânesc repede

Cum aşa?

Adică o să te iubesc atât de mult încât o să-mi forţez toate celulele la maxim

Păi asta nu înseamnă că dragostea pentru mine te “consumă”?

Ba da

Asta înseamnă ceva rău!

Deloc. E ceva foarte bun.

Cum?

Mă “consumă” în sensul bun. O să am o viaţă scurtă, dar de calitate.

Păi vrei să ai o viaţă scurtă? Eu ce fac?

Te bântui după ce mor. Mergi la cazino şi îţi şoptesc ce cărţi are adversarul

Drăguţ dar eu nu merg la cazinouri.

Cum nu? Nu îmi spuneai tu că îţi cheltuiai tot salariul la păcănele?

Nu eu. Mă confunzi?

Probabil. În fine. Deci o să fi baba mea sexy?

Posibil, ă? Cum o cheamă? )

Bogdana

Şi ea era sexy? Mai este?

Era rubensiană, cum îmi place mie.

Aha! Mergem şi noi?

La locul unde am făcut dragoste prima oară?

Nu, acasă.

Păi nu se supără bunică-ta?

Nu, că te bag pe blat în casă Hai!

Şi nu o să te audă cânt ţipi de plăcere? ))

Pe mine nu, dar cu siguranţă te va auzi pe tine ))

Păi vezi, mai bine mergem unde am zis eu.

Şi acolo o să te audă

Asta e, hai!

Hai! Te iubesc!

Te iubesc mai mult! Stop!

Ne razbunam si postam si noi pozele noastre cu mancare